greacă veche (Έλληνική γλωσσα hellēnikē glõssa) †
A creat prin: {{{creator}}} în {{{an}}}
Scop: {{{scop}}}
Vorbită în: {{{ţări}}}
Regiuni:Vorbită în: coasta estică a Măriii Mediterane
Perioadă existenţiei: secolul IX î.Hr. – secolul IV î.Hr.
Număr de vorbitori: {{{vorbitori}}}
Loc: nu în top 100
Sistem de scriere: alfabetul grec cu diacritice
Tipologie: {{{tipologie}}}
Clasificare:

limbi indo-europene
  greacă veche
   
    
     
      
       
        
         
          
           
            
             
              
               
Statut oficial
Oficială în: nici una
Reglementată de: nici una reglamentare oficială
Coduri de limbă
ISO 639–1 {{{iso1}}}
ISO 639-2 grc
ISO 639-3 {{{iso3}}}
SIL grc  en
SIL {{{sil2}}}
Text în limba
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - Art.1
{{{text}}}		 Tatăl nostru
{{{text}}}
Transliteraţie
{{{transliteraţie}}}
Limbă - Listă de limbi - Lingvistică
Wikipedia Vizitaţi Wikipedia [[:{{{code}}}:|în greacă veche]]!
Dialectele limbii greceşti vechi
1 - 4: eolic
5: ionic şi 6: atic
7 - 14: doric
15 a 18: nord-occidental
19 - 21: arcado-chipriot

O hartă a dialectelor vechi greceşti (cca. 400 î.Hr.)
Această pagină poate conţine caractere Unicode.


Limba greacă veche (numită şi limba greacă antică sau elină) este a doua etapă a limbii greceşti (după limba proto-greacă şi dialectul micenian) şi cuprinde două perioade ale istoriei greceşti: arhaică (secolele IX-VI î.Hr.) şi clasică (secolele V-IV). Perioada veche a istoriei greceşti include, în mod normal, şi epoca elenistică (post-clasică), care constituie etapa koine a limbii greceşti.


Limba greacă veche este limba poemelor lui Homer, inclusiv a Iliadei şi Odiseei, a marilor lucrări de literatură şi filosofie ale vârstei de aur ateniene, care au ajuns să constituie baza matematicii şi ştiinţei noastre moderne.


Pentru informaţii în legătură cu familia limbilor eline înainte de invenţia alfabetului grecesc, vezi articolele Limba miceniană şi Limba proto-greacă.



Cuprins

modifică Dialectele limbii greceşti vechi

Istoria

limbii greceşti
(vezi şi: Alfabetul grecesc)
Limba protogreacă (cca. 2000 î.Hr.)
Limba miceniană (cca. 1600–1100 î.Hr.)
Greaca veche (cca. 800–300 î.Hr.)

Dialecte:
Eolic, Arcado-cipriot, Atic-Ionic,
Doric, Pamfilian; Limba greacă homerică.
Posibil dialect: Macedonean.
Limba greacă comună (Koine)
(din aprox. 300 î.Hr.)
Limba greacă medievală
(cca. 330–1453 d.Hr.)
Limba greacă modernă
(din 1453 d.Hr.)

Dialecte:
Capadocian, Cretan, Cipriot,
Demotic, Griko, Katharevusa,
Pontic, Tsakonian, Yevanic
Pentru detalii, vezi articolul  Dialecte greceştivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Originea, formele şi dezvoltarea iniţială a familiei limbilor eline nu sunt bine înţelese, din cauza lipsei dovezilor contemporane. Există câteva teorii despre ce grupuri de dialecte eline ar fi existat între despărţirea vorbirii greceşti primare din limba indo-europeană (nu mai târziu de 2000 î.Hr.) şi aproximativ 1200 î.Hr. Aceste dialecte au aceeaşi bază, dar diferă în unele detalii. Singurul dialect atestat din această perioadă este cel micenian, dar relaţia lui cu dialectele istorice şi cu circumstanţele istorice ale timpului sugerează faptul că existau deja şi alte grupuri de dialecte într-o anumită formă.

Grupurile majore de dialecte ale perioadei limbii greceşti vechi se presupun a fi fost dezvoltate nu mai târziu de 1100 î.Hr., în timpul invaziei doriene şi apar pentru prima oară precis documentate în scriere alfabetică începând din secolul 8 î.Hr. Invazia nu ar fi fost „doriană” dacă invadatorii nu ar fi avut o relaţie culturală cu dorienii istorici; mai mult, se ştie că invazia ar fi dislocat populaţie în regiunile atic-ionice de mai târziu, care se considerau descendenţi ai populaţiei dislocate sau aparţinând de dorieni.

Chiar vechii greci înşişi considerau că există trei mari diviziuni ale populaţiei greceşti: dorienii, eolienii şi ionienii (inclusiv atenienii), fiecare cu propriile lor dialecte definitorii. Dacă nu luăm în considerare faptul că au uitat arcadiana, un dialect muntos obscur si dialectul cipriot, departe de centrul erudiţiei greceşti, această invazie de oameni şi limbi e asemănătoare cu rezultatele la care s-a ajuns prin investigaţiile arheologico-lingvistice moderne.

modifică Dialecte greceşti

  • Dialectul de nord-vest ( NW )
  • Doric
  • Grupul eolic
    • Egeean/Eolic asiatic
    • Thesalian
    • Boeoţian
  • Grupul ionic-atic
    • Atica
    • Euboea şi colonii din Italia
    • Ciclade
    • Ionia asiatică
  • Arcado-cipriot
    • Arcadian
    • Cipriot
    • Pamfilian

Greaca de vest si nord-vest este cea mai puternică şi mai precoce diviziune, cu cea de non-vest în subdiviziunile ionic-atic (sau atic-ionic) şi eolic vs. arcado-cipriot, sau eolic şi arcado-cipriot vs. ionic-atic. De obicei, grupul de non-vest e numit greaca de est.

Grupul arcado-cipriot descinde mai îndeaproape din greaca miceniană a Epocii de bronz.

Dialectul boeoţian era sub influenţa puternică a dialectului nord-vestic şi poate fi considerat un dialect de tranziţie. Cel thesalian a avut aceeaşi influenţă, dar nu atât de puternică.

Dialectul pamfilian, vorbit într-o mică zonă a coastei sud-vestice a Asiei Minor şi prea puţin păstrată în inscripţii, poate fi ori un al cincilea dialect major, sau miceniană cu influenţe dorice şi străine.

Îndelung controversata limbă nativă a Macedoniei antice ar fi putut fi o limbă indo-europeană sau o ramură foarte diferită a limbii greceşti nord-vestice, ori încă un dialect major al limbii greceşti vechi.

Majoritatea sub-grupurilor de dialecte enumerate mai sus aveau subdiviziuni, în general echivalente cu un oraş-stat şi teritoriile din împrejurimi, sau o insulă. Dialectul doric avea câteva subdiviziuni, anume doricul insular (inclusiv doricul cretan), doricul Peloponesului de Sud (inclusiv dialectul laconian, al Spartei), şi doricul Peloponesului de Nord (inclusiv dialectul corinthian). Faimosul dialect lesbian era membru al sub-grupului Egeean/Eolic asiatic. Toate grupurile erau reprezentate şi de colonii dincolo de Grecia, şi aceste colonii şi-au dezvoltat, în general, caracteristici locale, de multe ori sub influenţa călătorilor şi vecinilor care vorbeau dialecte greceşti diferite.

Începutul Odiseei

Dialectele din afara grupului ionic sunt cunoscute mai ales din inscripţii, excepţii notabile fiind fragmentele lucrărilor poetei din insula Lesbos, Sappho, şi poeziile poetului spartan, Pindar.

După cuceririle lui Alexandru cel Mare din secolul 4 î.Hr., s-a dezvoltat un nou dialect internaţional, cunoscut ca greaca comună sau Koine, bazată foarte mult pe limba atică, dar cu influenţe de la alte dialecte. Acest dialect le-a înlocuit, în curând, pe cele vechi, deşi cel doric a supravieţuit până în prezent sub forma dialectelor tsakonian şi sud-italiene ale limbii greceşti moderne. Dialectul doric a transmis şi terminaţiile sale aoriste în multe verbe ale limbii demotice. Până în aprox. secolul 6 d.Hr., Koine s-a metamorfozat uşor în greaca medievală (bizantină).


modifică Scrierea

Alfabetul grecesc are următoarele 24 de litere:

Litera Echivalentul
Fenician
letter		 Denumirea Transliterarea in latină1 Pronunţia Valoarea
numerică
Engleza Greaca
Veche		 Greaca
medievală
(polytonică)		 |Greaca
Modernă
}}		 Greaca
Antică		 Greaca
Modernă		 Greaca
Veche
Clasică		 Greaca
Modernă
Α α Aleph Aleph Alpha ἄλφα άλφα a [a] [aː] [a] 1
Β β Beth Beth Beta βῆτα βήτα b v [b] [v] 2
Γ γ Gimel Gimel Gamma γάμμα γάμμα
γάμα		 g gh, g, y [g] ɣ, ʝ 3
Δ δ Daleth Daleth Delta δέλτα δέλτα d d, dh [d] [ð] 4
Ε ε He He Epsilon εἶ ἒ ψιλόν έψιλον e [e] 5
Ζ ζ Zayin Zayin Zeta ζῆτα ζήτα z [zd]
(or [dz])
later [zː]		 [z] 7
Η η Heth Heth Eta ἦτα ήτα e, ē i ɛː] [i] 8
Θ θ Teth Teth Theta θῆτα θήτα th [tʰ [θ] 9
Ι ι Yodh Yodh Iota ἰῶτα ιώτα
γιώτα		 i [i] [iː] [i], ʝ 10
Κ κ Kaph Kaph Kappa κάππα κάππα
κάπα		 k [k] [k], [c] 20
Λ λ Lamedh Lamedh Lambda λάβδα λάμβδα λάμδα
λάμβδα		 l [l] 30
Μ μ Mem Mem Mu μῦ μι
μυ		 m [m] 40
Ν ν Nun Nun Nu νῦ νι
νυ		 n [n] 50
Ξ ξ Samekh Samekh Xi ξεῖ ξῖ ξι x x, ks [ks] 60
Ο ο Ayin 'Ayin Omicron οὖ ὂ μικρόν όμικρον o [o] 70
Π π Pe Pe Pi πεῖ πῖ πι p [p] 80
Ρ ρ Res Resh Rho ῥῶ ρω r (ῥ: rh) r [r], [r̥] [r] 100
Σ σ ς Sin Sin Sigma σῖγμα σίγμα s [s] 200
Τ τ Taw Taw Tau ταῦ ταυ t [t] 300
Υ υ Waw Waw Upsilon ὖ ὖ ψιλόν ύψιλον u, y y, v, f [y] [yː]
(earlier [ʉ] [ʉː])		 [i] 400
Φ φ Phi φεῖ φῖ φι ph f [pʰ] [f] 500
Χ χ Chi χεῖ χῖ χι ch ch, kh [kʰ] [x], [ç] 600
Ψ ψ Psi ψεῖ ψῖ ψι ps [ps] 700
Ω ω Ayin 'Ayin Omega ὦ ὦ μέγα ωμέγα o, ō o [ɔː] [o] 800


Dintre vocalele ε şi ο sînt scurte, η şi ω lungi; α, ι şi υ sînt lungi sau scurte.

O nazală înainte de o guturală (κ, γ, χ) se scrie γ (e.g. ἄγκυρα ancyra, ἄγγελος angelos, ἄγχι anchi)

σ stă la începutul şi în interiorul cuvintelor, ς la sfîrşit (e.g.ϕύσις, στέϕανος).

Literele ζ, ξ, ψ reprezintă consoane duble: ζ se pronunţă zd ῥίζα rizda, ξ se pronunţă ks ξένος ksenos, ψ se pronunţă ps ψυχή psühe.

modifică Schimbări ale sunetelor

Alfabetul grecesc
Α α Alfa Ν ν Nu
Β β Beta Ξ ξ Xi
Γ γ Gamma Ο ο Omicron
Δ δ Delta Π π Pi
Ε ε Epsilon Ρ ρ Rho
Ζ ζ Zeta Σ σ ς Sigma
Η η Eta Τ τ Tau
Θ θ Theta Υ υ Upsilon
Ι ι Iota Φ φ Phi
Κ κ Kappa Χ χ Chi
Λ λ Lambda Ψ ψ Psi
Μ μ Mu Ω ω Omega
Litere învechite
Ϝ ϝ Digamma Ϻ ϻ San
Ϙ ϙ Qoppa Ϡ ϡ Sampi
Ϛ ϛ Stigma Ϸ ϸ Sho
diacritice

Aceste schimbări de sunete din timpul proto-greacăi au afectat majoritatea sau chiar toate dialectele greceşti vechi:

  • /r/, /l/ silabice devin /ro/ şi /lo/ în greaca miceniană şi eolică; altfel, /ra/ şi /la/, dar /ar/ şi /al/ înainte de sonante. Exemplu: Indo-Europeanul *str-to- devine eolicul strotos, altfel stratus, "armată".
  • Căderea lui /h/ din originalul /s/ (excepţie făcând în poziţie iniţială) şi a lui /j/. Exemplu: treis "trei" din *treyes; Doricul nikaas "cucerind" pentru nikahas de la nikasas.
  • Căderea lui /w/ în multe dialecte (mai târziu decât căderea lui /h/ şi /j/). Exemplu: etos "an" de la wetos.
  • Căderea labio-velarelor, care au fost convertite (în majoritate) în labiale, uneori în dentale sau velare.
  • Contracţia vocalelor adiacente rezultate din căderea lui /h/ şi /j/ (şi, mai puţin, din căderea lui /w/); mai mult în greaca atică decât în alte dialecte.
  • Naşterea unui accent distinctiv circumflex, rezultând din contracţie şi anumite alte schimbări.
  • Limitarea accentului la ultimele trei silabe, cu multe alte restricţii.
  • Căderea lui /n/ înainte de /s/ (incomplet în greaca cretană), cu lungire compensatorie a vocalei precedente.
  • De notat că /w/ şi /j/, când urmează după o vocală şi nu precedă o vocală, se combinau în trecut cu vocala pentru a forma un diftong şi, astfel, nu au fost pierdute.

Căderea lui /h/ şi /w/ după o consoană era, deseori, însoţită de o lungire compensatorie a vocalei precedente. Căderea lui /j/ după o consoană era însoţită de un număr mare de schimbări complexe, inclusiv diftongizarea unei vocale precedente sau palatalizare ori o altă schimbare a unei consoane imediat precedente. Câteva exemple:

  • /pj/, /bj/, /phj/ -> /pt/
  • /lj/ -> /ll/
  • /tj/, /thj/, /kj/, /khj/ -> /s/ când urmează după o consoană; altfel /ss/ sau /tt/ (atic)
  • /gj/, /dj/ -> /zd/
  • /mj/, /nj/, /rj/ -> /j/ e transpus înainte de consoană şi formează diftong cu vocala precedentă
  • /wj/, /sj/ -> /j/, formând un diftong cu vocala precedentă

Rezultatele contracţiei vocalelor erau complexe de la dialect la dialect. Astfel de contracţii apar în inflexiunile unui număr de clase diferite de verbe şi substantive şi sunt printre cele mai dificile aspecte ale gramaticii limbii greceşti vechi. Ele erau importante, în particular, în larga clasă a verbelor contractate, verbe nominale formate de la substantive şi adjective terminate în vocală. (De fapt, reflexul verbelor contractate în greaca modernă—i.e., setul de verbe derivate din verbele contractate ale limbii greceşti vechi —reprezintă una dintre cele două clase principale de verbe din această limbă!

modifică Fonetică

Pentru detalii, vezi articolul  Fonetica limbii greceşti vechivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Sunet Pronunţia alfabetului

Sunet Pronunţia diftongilor

Pronunţia limbii greceşti post-clasice s-a schimbat considerabil faţă de greaca veche, deşi ortografia mai reflectă încă însuşiri ale vechii limbi (vezi W. Sidney Allen, Vox Graeca – a guide to the pronunciation of Classical Greek). Pentru o descriere detaliată a schimbărilor fonetice de la epoca clasică la cea elenistică a limbii greceşti, vezi articolul Limba greacă comună (Koine).

Exemplele de mai jos reprezintă greaca atică a secolului 5 î.Hr. Deşi pronunţia antică nu poate fi niciodată reconstruită cu certitudine, greaca, în particular, e foarte bine documentată în această perioadă şi sunt puţine divergenţe printre lingvişti în legătură cu natura generală a sunetelor pe care le reprezentau literele.

modifică Vocale

modifică Vocale scurte

  Anterior Posterior
  nerotunjit rotunjit nerotunjit rotunjit
Închis /i/ /y/    
Central /e/     /o/
Deschis /a/

modifică Vocale lungi

  Anterior Posterior
  nerotunjit rotunjit nerotunjit rotunjit
Închis /iː/ /yː/    
Central închis /eː/     /oː/
Central deschis /ɛː/     /ɔː/
Deschis /aː/

/oː/ s-a transformat, probabil, în [uː] până în secolul 4 î.Hr.

modifică Consoane

  Anterior Posterior
Bilabial Dental Velar Glotal
Oclusiv /p/ /b/ /t̪/ /d̪/ /k/ /g/  
Aspirat Oclusiv /pʰ/    /t̪ʰ/    /kʰ/     
Nazal /m/ /n/ [ŋ]  
Vibrant   [r̥] /r/    
Fricativ   /s/ [z]   /h/
Lichidă laterală   /l/    

[z] era un alofon al lui /s/, folosit înainte de consoane sonore; [ŋ] era un alofon al lui /n/ folosit înainte de velare, în timp ce [r̥], scris (ῥ), era, probabil, un alofon mut al lui /r/, folosit în poziţie initială a cuvântului.

modifică Clase de consoane

Sunt trei mari clase de consoane:

  • Momentane. Această clasă include trei subclase: velare (/k/, /g/, /kʰ/), labiale (/p/, /b/, /pʰ/) şi dentale (/t/, /d/, /tʰ/).
  • Sonore sunt /m/, /n/, /l/, /r/.
  • Fricative sunt /s/ and /h/.

modifică Contracţia consoanelor

La conjugarea verbelor, o consoană urmează, de multe ori, după alta. Se aplică numeroase reguli sandhi.

Reguli:

  • Regula de bază: Când două sunete apar consecutiv, primul se asimilează în voce şi aspiraţie cu cel de-al doilea.
    • Aceasta se aplică doar pentru consoane momentane. Fricativele asimilează doar în voce, iar sonorele nu asimilează.
  • Înainte de un /s/ (viitor, radicalul aorist), velarele devin [k], labialele [p], iar dentalele dispar.
  • Înaintea unui /tʰ/ (radicalul aoristului pasiv), velarele devin [kʰ], labialele devin [pʰ], iar dentalele [s].
  • Înainte de un /m/ (perfect pers. I sg. mijlociu, pers. I plural, participiu), velarele devin [g], nazal+velar devine [g], labialele devin [m], dentalele devin [s], iar alte sonore nu se schimbă.

modifică Lungirea compensatorie

Sunt trei scheme diferite pentru lungirea compensatorie, în funcţie de locul în care are loc. Diferenţele sunt: dacă /a/ devine [aː] sau [eː], şi dacă /e/ şi /o/ devin vocalele închise /eː/ şi /oː/ sau cele deschise, [ɛː] şi [ɔː].

modifică Augmentaţia

Indicativul timpului adaugă (cel puţin conceptual ) un prefix /e-/. Acesta era, probabil, un cuvânt separat, însemnând ceva ca "atunci", adăugat deoarece timpurile în PIE aveau, în primul rând, un înţeles aspectual. Augmentaţia e adăugată la indicativul aorist-ului, imperfect şimai mult ca perfect, dar la nici o altă formă a aoristului (nu există alte forme ale imperfectului şi mai mult ca perfectului).

Sunt două feluri de augmentaţie în greacă, silabică şi cantitativă. Augmentaţia silabică e adăugată radicalilor care încep cu consoane, prefixându-se vocala e (radicalii care încep cu r, însă, primesc ca prefix er). Augmentaţia cantitativă e adăugată radicalilor care încep cu vocală şi implică lungirea vocalei:

  • a, ā, e, ē -> ē
  • i, ī -> ī
  • o, ō -> ō
  • u, ū -> ū
  • ai -> ēi
  • ei -> ēi sau ei
  • oi -> ōi
  • au -> ēu sau au
  • eu -> ēu sau eu
  • ou -> ou

Unele verbe se augmentează neregulat; cea mai obişnuită variaţie este e -> ei. Iregularitatea poate fi explicată diacronic prin pierderea lui s între vocale.

Urmând practica lui Homer, augmentaţia nu e făcută, uneori, în poezii, în special în poeziile epice.

Augmentaţia înlocuieşte câteodată dublarea; vezi mai jos.

modifică Dublarea

Aproape toate formele perfectului, mai mult ca perfectului şi perfectului viitor dublează silaba iniţială a radicalului verbal (de notat că unele forme verbale neregulate ale perfectului nu dublează, pe când o mulţime de aoriste neregulate dublează). Sunt trei tipuri de dublare:

  • Dublare silabică: Majoritatea verbelor care încep cu o singură consoană, sau un grup consonantic format dintr-o momentană şi o sonoră, adaugă o silabă formată din consoana iniţială urmată de e. O consoană aspirată, însă, dublează în echivalentul ei neaspirat: Legea lui Grassmann.
  • Augmentaţie: Verbele care încep cu vocală, cât şi cele care încep cu un grup consonantic diferit de cele indicate mai înainte (şi, ocazional, pentru câteva alte verbe) dublează în aceeaşi manieră ca şi augmentaţia. Aceasta se întâmplă la toate formele perfectului, nu doar la indicativ.
  • Dublare atică: Unele verbe care încep cu a, e sau o, urmate de o sonoră (sau, ocazional, de d sau g), dublează prin adăugarea unei silabe formate din vocala iniţială initial şi următoarea consoană, şi lungirea vocalei următoare. Astfel, er -> erēr, an -> anēn, ol -> olōl, ed -> edēd. Aceasta nu este, de fapt, specifică limbii atice, în pofida numelui său; dar a fost generalizată în atică. Această dublare implica, iniţial, dublarea unui grup consonantic format dintr-o laringeală şi o sonoră; Astfel, h₃l -> h₃leh₃l -> olōl cu dezvoltarea greacă normală a laringealelor (formele cu o momentană erau analoge).

Dublarea neregulată poate fi înţeleasă diacronic. De exemplu, lambanō (radical lab) are radicalul de perfect eilēpha (nu *lelēpha) deoarece era iniţial slambanō, cu perfectul seslēpha, devenind eilēpha prin schimbare (semi-)regulată.

Dublarea e vizibilă, de asemenea, în radicalii de timp prezent al anumitor verbe. Aceşti radicali adaugă o silabă formată din consoana iniţială a rădăcinii, urmată de i. O consoană nazală apare după dublare la unele verbe.[1]

modifică Morfologie

Pentru detalii, vezi articolul  Gramatica limbii greceşti vechivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Greaca, ca toate limbile indo-europene mai vechi, este foarte flexionată. Această limbă este arhaică din punct de vedere al păstrării formelor proto-indo-europene. Numele limbii greceşti vechi (inclusiv numele proprii) au cinci cazuri de declinare: (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ şi vocativ), trei genuri (masculin, feminin şi neutru) şi trei numere: (singular, dual şi plural). Verbele au patru moduri (indicativ, imperativ, subjonctiv şi optativ), trei diateze (activă, mijlocie şi pasivă), cât şi trei persoane (pers. I, a II-a şi a III-a) şi multe alte forme. Verbele sunt conjugate după trei aspecte: forme imperfective, care includ timpurile prezent, viitor şi imperfect, forme perfective, restrânse la aorist, modul indicativ, şi forme perfecte, care includ perfectul prezent şi mai mult ca perfectul. Este o completare totală de moduri pentru fiecare aspect, deşi nu există viitor subjonctiv sau imperativ; în plus, se găsesc infinitivele şi participiile pentru toate combinaţiile finite corespunzătoare de timp, aspect şi diateză, în afară de imperfect şi mai mult ca perfect.

modifică Sistem de scriere

Pentru detalii, vezi articolul  Ortografia greacăvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Greaca veche era scrisă în Alfabetul grecesc, cu unele variaţii, în funcţie de dialect. Textele vechi erau scrise în stil boustrephedon, dar, în timpul perioadei clasice, scrierea de la stânga la dreapta s-a standardizat. Ediţiile moderne ale textelor vechi greceşti sunt scrise, de obicei, cu accente şi semne de aspiraţie, spaţierea cuvintelor, punctuaţie modernă şi, uneori litere majuscule şi minuscule, dar acestea au fost introduse târziu. Greaca veche se scria, de fapt, doar cu majuscule, fără spaţii între cuvinte, fără semne de punctuaţie sau de aspiraţie şi fără accente.

modifică Exemplu de text

Următorul text grec politonic este extras din Apologia lui Platon:

Ὅτι μὲν ὑμεῖς, ὦ ἄνδρες Ἀθηναῖοι, πεπόνθατε ὑπὸ τῶν ἐμῶν κατηγόρων, οὐκ οἶδα: ἐγὼ δ' οὖν καὶ αὐτὸς ὑπ' αὐτῶν ὀλίγου ἐμαυτοῦ ἐπελαθόμην, οὕτω πιθανῶς ἔλεγον. Καίτοι ἀληθές γε ὡς ἔπος εἰπεῖν οὐδὲν εἰρήκασιν.

Transliterat în alfabetul latin, folosind o versiune modernă a schemei erasmiene:

Hóti mèn humeîs, ô ándres Athēnaîoi, pepónthate hupò tôn emôn katēgórōn, ouk oîda: egṑ d' oûn kaì autòs hup' autōn olígou emautoû epelathómēn, hoútō pithanôs élegon. Kaítoi alēthés ge hōs épos eipeîn oudèn eirḗkasin.

Traducere:

Cum aţi fost, voi, bărbaţi atenieni, afectaţi de acuzatorii mei, nu ştiu; dar eu, în ceea ce mă priveşte, mi-am uitat propria identitate, atât de convingător au vorbit; şi totuşi nu este nici un cuvânt adevărat în ceea ce au spus.

modifică Bibliografie

  1. ^ Palmer, Leonard. (1996). The Greek Language (p. 262). Norman, OK: University of Oklahoma Press.

modifică Legături externe

modifică Vezi şi

Perioadele limbii greceşti
cca. 2000 î.Hr.    cca. 1600–1100 î.Hr.    cca. 800–300 î.Hr.    cca. 300 î.Hr.– 330 d.Hr.    cca. 330 d.Hr.–1453 d.Hr.    1453–prezent
protogreacă    miceniană    greacă veche    greacă Koine    bizantină    greacă modernă